Scrisoare pentru oamenii mari

   E o întrebare pe care mi-o pun de când eram mică și credeam că ziua de ieri e mâine și cea de mâine e ieri. Suntem asfixiați de stres, murim din cauza problemelor care ne invadează viața, dar întrebarea mea e: de ce? 

   Când eram mică voiam să fiu balerină. Mă atrăgea eleganța și candoarea lebedelor transformate în oameni. Voiam să fiu și aviator ca să explorez și să îl găsesc și eu pe Micul Prinț. Voiam să fiu prințesă ca să am averi și să îi ajut pe cei săraci. Voiam toate astea și mai mult voiam să mă fac mare și să devin balerină, aviator și prințesă. 

   S-a întâmplat! Am crescut și vreau sa fiu mică din nou... să pot visa măcar la acele dorințe. Am fost obligată să cresc. Mi s-a încălcat dreptul de a fi mică. Am ajuns la școală și totul s-a spulberat... balerina s-a lovit și nu a mai putut dansa, aviatorul a căzut într-o prăpastie adâncă și nu a mai fost găsit, iar prințesa și-a pierdut tronul. Am învățat să scriu(demisii), să citesc(concedieri), să adun(bani), să înmulțesc( cariere ratate). Toate acestea am fost învățată ca să ajung un om împlinit, dar știți ceva, domnilor oameni mari? Mie nu îmi place de voi. Sunteți posaci și afundați în problemele voastre.

   Scoate-ți capurile din pământ și priviți stelele seara, priviți soarele ziua, priviți luna noaptea și pe Micul Prinț care se uită la voi trist că nu vreți să vă jucați cu el. Domnilor oameni mari, ce e esențial e invizibil pentru ochi, esențialul este vizibil doar pentru inimă.

   De ce să fim obligați să creștem? Nu uitați, e cel mai important! Nu uitați să fiți inocenți, să fiți zâmbitori și curajoși. 

                                                                                                                           Cu dragoste, 

                                                                                                                             Alana.